Eterna intrebare: Ce e iubirea?
De secole intregi, oamenii tot cauta raspunsul pentru intrebarea cat se poate de clara: Ce e iubirea?
Pe cat de simpla pare intrebarea, cu atat mai complicat este sa formulezi un raspuns. Pentru ca iubirea este subiectiva si pentru ca fiecare om o percepe in felul sau.
Poti iubi o persoana sau chiar mai multe persoane, o emotie, o stare, de ce nu chiar un obiect! Pe oricine sau orice care iti face sufletul sa tremure, sa palpite si sa doreasca sa fie in preajma celui care a pricinuit o astfel de simtire.
De cele mai multe ori, oamenii sunt tentati sa asocieze iubirea cu fericirea. Cat de gresit! Sunt oameni care sunt cu adevarat fericiti cand asculta muzica, cand privesc un tablou, cand echipa favorita castiga un trofeu important sau cand pur si simplu mananca… Fericirea e o stare care vine si pleaca… si noi o asteptam sa reapara.. si sta in puterea noastra o facem sa se simta acasa …astfel incat sa o obligam cumva sa revina din nou si din nou….si doar frumos a spus cine a spus :”poate nici nu exista fericire…dar sigur exista calea catre ea!”.
Pe cand iubirea…. cu iubirea nu te poti juca… nu o poti amagi, nu ii poti da surogate sau bombonele… iubirea vine, pe neasteptate si nu mai pleaca… cel putin daca vorbim de iubirea adevarata. Astepti iubirea inca de cand te nasti (desi nu iti dai seama de asta, copil fiind, totusi ai prieteni favoriti, cu care incepi sa impartasesti impresii si experiente care ulterior te vor ajuta sa mergi mai departe).
Cand te astepti mai putin apare iubirea… te indragostesti de o imagine, de un zambet, un cuvant… de multe ori copiii (baieti si fete in egala masura) se indragostesc de actori…e nevoia de iubire care inunda sufletele inca din copilarie…Sa recunoastem … nu toti am avut in camera noastra cel putin un poster cu un actor, artist, fotbalist sau mai stiu eu ce alta vedeta?
Dar iubirea adevarata poate sa nu apara niciodata…ne amagim pe noi insine…”uite, l-am iubit pe tipul dintr-a saptea! Sau pe colegul de facultate… ce vremuri! Sau baiatul din coltul strazii, cu care mergeam la tenis…” sunt iubiri pasagere, care vin si pleaca, dar nu lasa in suflet decat cel mult o amintire, mai mult sau mai putin placuta….depinde de circumstante.
Poate ca nici nu suntem toti pregatiti pentru iubirea adevarata. Poate ca ea nici nu exista. Pentru ca a iubi un om inseamna sa te pierzi pe tine insuti in fiinta lui. Sa simti intr-adevar ca sunteti o singura fiinta… nu doar trupeste, ci si sufleteste. Si aici e problema noastra…. noi vrem sa il schimbam pe celelalat…dupa chipul si asemanarea noastra, ca doar e adevar in proverbul „cine se asemana se aduna”. Dar iubirea nu alege omul care iti seamana… si asta e foarte bine, ca altfel ne-am plictisi intr-o lancezeala linistita, fara discutii in contradictoriu…. si cum s-ar mai naste progresul daca nu ar fi contradictiile?
Eu cred ca exista iubire adevarata. Dar ea trebuie sa fie una neconditionata. Fara „ma supar daca mai….” sau „daca m-ai fi ….” sau „ce bine ar fi fost daca….”. Sa iubesti omul de langa tine asa cum e el… abia atunci e vorba de iubire adevarata. Fara reprosuri, fara cuvinte grele, spuse la nervi.
Dar ne putem asuma o astfel de iubire? Putem rezista tentatiei de a-l schimba pe cel de langa noi dupa bunul nostru plac? Greu de spus si mai greu de facut.
Vorba poetului: „Si totusi exista iubire!”. Iar fara ea suntem desculti si goi.
Reflexii in timp 