Reflexii in timp


Leave a comment

Printre amintiri

In iunie am fost in team building.  Frumos si interesant, m-am bucurat doua zile de compania colegilor mei mult mai tineri. E asa bine intre ei… Eu personal nu simt acea diferenta mare, mare de varsta… Imi place sa cred ca nici ei nu o simt.



Locul faptei: Covasna, hotel Clermont. Extraordinar de …diferit fata de alte hoteluri din Romania. Elegant, linistit, confort plus J. Cel  mai tare m-a impresionat insa un tablou din restaurant. Erau mai multe, dar unul mi-a captat atentia si m-a facut sa ma intorc in timp. Reprezenta doi dansatori de tango.


Nu e acel tablou, dar seamana



Eleganta, senzualitate, caldura, pasiune. Contempland tabloul respectiv (ce bine ca aveam o preocupare, asa nu mi-am umplut farfuria de nenumarate ori… bufet suedez, ce vrei! Romanu’ tot roman, recunosc sunt o pofticioasa)  in minte imi rasunau acordurile unui tangou pe care l-am ascultat doar o data sau de doua ori, candva prin anul de gratie 1985… Imprejurare trista, poate si de aceea tabloul acela ma fascina.

Ajunsa acasa, hotarata sa gasesc acea melodie, am cautat si am cautat, iar prietenii mei goagal si iutub nu  m-au dezamagit.  Am plans si am ascultat melodia  minute in sir, din nou si din nou…. Pana lacrimile s-au transformat in zambet, iar zambetul in impacare.


1 Comment

Genial

De multe ori,  deschid browserul de internet si dau cautare pe Google, dupa diverse cuvinte.  De cele mai multe ori gasesti lucruri interesante dintr-o simpla intamplare. Sau in joaca.  In aceasta seara, printre altele, am dau cautare dupa “cum sa respecti un dead line”. In pagina 2, pe la final, am gasit un titlu: “Cum arata un job de vis”. Normal ca eram curioasa sa citesc articolul (desi de multe ori sunt numai abureli, totusi titlul era imbietor).  Si ce crezi?  Eroare.  “Internet Explorer cannot display the webpage”. Mi s-a parut genial.  Tie nu?


Leave a comment

Unde am ajuns noi romanii?



Ca in fiecare sambata, si azi am fost la cumparaturi. La supermarket.  Am terminat cumparaturile mai repede decat de obicei (strazile, autobuzele, chiar si magazinul erau aproape pustii…”Au  plecat iar astia la mare! E ultimul week-end cu vreme buna!”). Pe la ora 10 eram in masina, la semafor,  la intersectia cu Campia Libertatii. Oameni putini pe strada, masini si mai putine la stop. Priveam plictisita pe fereastra (ce mult mi-as fi dorit sa mai fi stat putin in pat in dimineata asta!!!!!!) cand atentia mi-a fost captata de ceva miscare pe trotoar. Un domn, la vreo 55 de ani, alerga dupa un baiat de vreo 20-25. Domnul avea parul alb, se misca evident mai greu si tot spunea ceva si ameninta cu mana. Baiatul alerga, se uita in spate, parea sa rada. Initial am crezut ca e o gluma. Am vazut ca  domnul s-a retras spre chioscul de ziare (era vanzatorul, mai!), cand brusc baiatul, alergand din nou, fura o carte de pe tejghea si o zbughi. Domnul vanzator a inceput din nou cursa de urmarire… Fiind verde, a trebuit sa plecam de la semafor. Am ramas pe ganduri. Baiatul era imbracat bine, avea o pereche de blugi si un tricou albastru, era curat, parca ii stralucea si un cercel in ureche. Brunet e adevarat, dar parea in regula. Ce m-a mirat cel mai tare a fost faptul ca a furat o carte… o carte din colectia de la Jurnalul National, scrisa de un autor roman.  Atat de mult isi dorea sa o citeasca? Poate avea o comanda, o vindea la pret redus si ii iesea si lui jumatate de pachet de tigari … Sau 5 paini. ….Sau pur si simplu se fura orice?  Jean Valjean a fost condamnat la multi ani de inchisoare pentru ca a furat o paine sa manance. Oare pentru o carte cat se ia? Sau daca se considera ca nu esti pericol social, poate nu primesti nici mandat de arestare. Ca nu o sa cheltuiasca statul bani de la buget sa intretina un gainar. Si pana la urma ce a furat? O amarata de carte….


Leave a comment

Prietenie

Gratie

Pe strada noastra, de-o parte si de cealalta, erau niste duzi batrani. Falnici, cu coroane care se impreunau. Erau atat de desi incat cu greu patrundeau razele soarelui  printre frunze.

Erau prietenii nostri cei mai buni. Puteam sa le impartasim secretele noastre, fara teama ca ne vor trada.

Erau salvatorii nostri atunci cand trebuia sa prezentam la scoala punga cu frunze de dud, hrana viermilor de matase. Fiecare scoala avea propria sala de sport intesata cu viermi de matase si era o mare concurenta: care dintre scolile din localitate va avea cea mai mare productie de gogosi de matase.  Tin minte cu cata emotie rupeam frunzele de dud (“iarta-ma, prietene, avem plan! Iau nota mica la purtare daca nu duc sacosa cu frunze, iarta-ma”) si alergam intr-un suflet la scoala sa predau averea stransa cu atata truda. De fiecare data credeam ca a doua zi copacii nu vor mai avea  frunze, ca  se vor supara si isi vor ridica bratele spre cer si noi nu vom mai putea sa ii vandalizam. Dar nu era asa… intelegatori, duzii nostri suportau durerea si  infrunzeau in fiecare an.

Vacantele de vara ni le petreceam pe sub duzii nostri, la adapost de soare, vant sau ploi. Pana intr-un an, cand au venit niste oameni in niste masini si au lasat niste mosoare uriase pline de cabluri electrice. Sub dudul din fata casei, au lasat un astfel de mosor, pe care toti copiii din cartier ne strangeam mai ales cand ploua si jucam Pacalici. Puteam sa stam acolo ore in sir si nu ne plictiseam. Eram atat de fericiti.

Ce nu stiam noi era ca…dupa ce cablurile respective vor fi fost intinse, vor veni buldozerele si  …. Strada va fi largita (“4 sensuri , ca doar e iesirea spre Giurgiu”). Si cum altfel se putea face asta, daca nu omorandu-ne prietenii, duzii nostri dragi…. Am plans si ne-am jelit copacii luni in sir. Strada era larga, asfaltata ca in palma, dar stranie… parca fara viata. Lipseau batranii copaci, falnici si impunatori.

Chiar si acum, dupa zeci de ani, privesc pe fereastra casei si imi doresc sa-mi revad batranul meu prieten dudul. De aceea, inchid ochii si incerc sa retraiesc clipele traite acolo, la umbra si adapostul lui. Aceasta este imaginea copilariei mele fericite:soapte, freamat de frunze, razele lunii argintii luminandu-ne chipurile


Leave a comment

"Zodia racului" de Octavian Paler

Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întâlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş târî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş târî mai departe,
spre copilarie, ne-am juca inocenţi
pâna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.

 
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să târăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.

 


Leave a comment

Inceputuri

Cred ca am fost un copil obisnuit, nici prea prea, nici foarte foarte. Amintiri timpuri… destul de putine. Un zambet cald, o fata calma, deasupra unui leagan de copil. Perdelute albe fluturande… Mult timp m-am gandit ca a fost un vis, dar intreband-o pe mama daca patutul in care dormeam cand eram micuta era un leagan, mi-a povestit ca era vorba de patutul ei din copilarie, in care dormise si sora mea mai mare, si bineinteles eu.

Apoi inceperea scolii. Un pas important, o decizie impusa: toti copiii vor incepe scoala la 6 ani. Fiind nascuta in iulie, doar doua luni peste varsta de  scoala, a trebuit sa merg la un mic test de atentie si inteligenta. Undeva la Policlinica Cutitul de Argint. Tin minte si acum imaginile pe care o doamna grasuta, blonda si trecuta de prima tinerete mi le-a aratat, zambitoare (“e micuta, nu va trece testul… mai sta un an acasa”): un pui de gaina mic, galben galbior, in fata unui tub. Imaginea urmatoare: un tub si apoi un pui de gaina, negru.

          Poti sa imi spui, draga mea, ce s-a intamplat in aceste imagini”

          Vai, s-a murdarit puisorul… trebuie sa ii facem baie, mama!

Asa am inceput eu scoala… Micuta, firava, tin minte ghiozdanul enorm si pampoanele albe. Nu am avut niciodata parul lung, pentru ca firul este subtire si se electrizeaza de cand mai stiu. Dar era moda ca aveai, n-aveai suficient par, pampoane albe tot iti punea mama. Nu mi-au placut nicioadata, ma conformam in tacere, nedand prea multa importanta lucrurilor exterioare. Eram speriata de ce urma, daca puteam sa fac fata…

Imi doream sa stiu sa citesc. In sufrageria noastra era o biblioteca mare pentru timpurile de atunci si pentru zona in care ma nascusem. Niciunul din copiii cu care ma jucam eu nu aveau in casa o astfel de biblioteca. Printre putinele amintiri de dinainte de inceperea scolii, una ma emotioneaza de fiecare data cand aud Notre Dame. Mi-amintesc de mine, copil fiind, stand in patul parintilor mei, cu cartea Notre Dame de Paris a lui Victor Hugo intr-o manuta, urmarind cu un creion randurile si dand pagina dupa pagina. Bineinteles ca nu stiam sa citesc (si din pacate nimeni nu ma invatase si pe mine macar o litera a alfabetului!), dar imi placea sa stau asa, chiar si o ora intreaga, prefacandu-ma ca citesc si chiar subliniam la intamplare anumite cuvinte. Ulterior, citind cu adevarat cartea, cat m-a emotionat povestea Esmeraldei …

Mi-a fost greu la inceput la scoala. Nu tineam intotdeauna minte ce trebuia sa facem pentru a doua zi la scoala. Chiar am luat si cateva note mici pentru ca tot uitam sa imi aduc instrumentele pentru desen, lucru manual, acul si ata, sau echipamentul de sport. Pana si-a dat mama seama ca nu o fac pentru ca nu ma intereseaza, ci pentru ca nu tineam minte…asa mi-a facut prima mea agenda… in care la inceput nota tovarasa invatatoare si mama putea astfel sa ma pregateasca cum se cuvine pentru scoala.

Mai greu a fost in primul an, pana am invatat tot alfabetul si cifrele. Apoi, totul a devenit clar, iar cartile din biblioteca au devenit prietenii mei de joaca. Am citit multe, vrute si nevrute, bune si proaste, am ras si am plans, m-am indragostit pentru prima oara, de cine altul daca nu de Winnetou. Imi placeau cartile de aventuri ale lui Karl May (am citit de zeci de ori Testamentul Incasului), dar si Alexandru Dumas – tatal (pe fiu l-am descoperit mult mai tarziu). M-au emotionat si romanele de dragoste: “Doi ochi albatri”, “Golful francez”, “Trei camarazi”, “Duminica Orbului”, “Orasul cu salcami”, “Enigma Otiliei”. Apoi “Caderea Constatinopolelui”

Tin minte, aveam cam unsprezece ani, cand am gasit pe noptiera sora-mii “Elevul Dima dintr-a saptea”  a lui Mihail Drumes. Am citit aproape pe nerasuflate mai multe zeci de pagini, ma captiva povestea. Ajunsesem intr-un punct important al povestirii (mergeau colegii la un bordel pentru initierea eroului principal), eram atat de emotionata, voiam sa citesc mai departe, dar a trebuit sa plec la scoala. Orele din ziua aceea au trecut ingrozitor de greu, tin minte ca am alergat tot drumul inapoi acasa, curioasa sa vad cum se va schimba (daca se va schimba) Grigore Dima dupa prima lui experienta cu o femeie. Nu mica mi-a fost dezamagirea cand nu am mai gasit cartea acasa. Sora mea se intorsese acasa, luase cartea si o inapoiase unei prietene a ei, de la care o imprumutase cu ceva timp in urma. Mult timp dupa aceea, m-am tot gandit la Grigore Dima si la mare mea dezamagire ca nu am reusit sa termin acea carte, cu coperti albastre, cartonate.

Imi placea mult sa ma uit si la filmele de la televizor. Mergeam si la cinematograf, dar mai rar… O floare si doi gradinari, Septembrie, Insula lui Monte Cristo, si cam atat. Nu-mi mai aduc aminte alte filme din acea perioada vazute de mine la cinema. A,da, Veronica si Veronica se intoarce.

Dar filmele de la televizor… ce amalgam! Pe langa osanalele si vorbaria de rigoare, erau si multe emisiuni frumoase, si filme de telecinemateca. Captain Blood, Casablanca, Cum sa furi un million, Contesa Walewska, Desertul tatarilor, filmele cu Alain Delon, Jean Marais si Jean Gabin, Fernandel, serialele cu Mannix, Kojak, In spatele usilor inchise, Om bogat, om sarac, Linia maritima Onedin, Ce vraji a mai facut nevasta mea, Flinstones. Fahrenheit 471, O calatorie spre centrul pamantului, Planeta Maimutelor. Teatru TV. Teleenciclopedia. Serialele de luni seara, de obicei seriale englezesti facute de BBC: Forsite Saga, Poldark, David Coperfield.  Un amalgam ciudat, din care incercam sa retin cat mai multe din tot ce ma putea ajuta in viitor. Stiam, imi doream (si acum sper ca am reusit) ca in viitor, daca va exista acest viitor, sa pot sa imi calauzesc copilul in primii ani ai copilariei in hatisul cunoasterii. Si imi doream sa fiu o mama tanara, foarte tanara. Nu prea mi-a reusit….


Leave a comment

Memento

As fi vrut sa scriu ceva despre Andy Whitfield, care s-a stins aseara, 11.09.2011 (o zi fatidica se pare), dupa o lupta crancena cu boala necrutatoare.  Dar am ramas fara cuvinte… De aceea, voi asculta aceasta melodie si cu siguranta anii si oamenii care au marcat o anumita perioada prin evenimente marete sau memorabile nu vor fi uitati in timp.

Si totusi gandurile au revenit …

La inceputul acestui an, in plina iarna, am descoperit serialul care l-a consacrat, Spartacus – Blood and Sand. Cateva zile (mai bine zis dupa-amieze, imediat ce ajungeam acasa de la munca) am urmarit cu sufletul la gura povestea emotionanta realizata de cei de la Starz. Si m-a impresionat si actorul, necunoscut mie pana atunci (nu ma laud ca ii stiu pe toti actorii, dar totusi..) . Am simtit nevoia sa aflu mai multe despre el, am aflat ca era bolnav, ca lupta crancen cu boala, ca erau sperante. Chiar am gasit pe undeva pe net un titlu “a invins in lupta cu cancerul”. M-am bucurat mult atunci si abia asteptam sa revina pe platourile de filmare pentru a termina proiectul inceput.
Acum, in aceasta zi trista, am gasit pe google, o declaratie a lui Andy, cand acesta a fost rugat să le dea sfaturi actorilor aspirant:  “Aş spune aşa… să ştie ceea ce ştiu şi să ştie ceea ce nu ştiu. Să controleze lucrurile care pot fi controlate. Să nu se ataşeze de rezultat, fiindcă dacă îţi pasă numai de rezultat, te va măcina până la os. Trebuie să mergi la probă şi să faci ce ai de făcut cu dăruire şi cu bucurie. Iar dacă iese bine, e bine. Şi veţi primi rolul”.