Reflexii in timp


Leave a comment

Joc

Te-am asezat pe raftul prafuit al amintirilor,

Din cand in cand te mai privesc – strain

Si incerc sa imi gasesc putere sa-ti rezist

Ca stiu cat de pus pe jaf esti, sa imi furi iubirea.

Dar uiti ca mintea mea-i la post, in punctul de control,

Si ti-am facut o promisiune cand te-am asezat

Arbitrar, pe raftul cel mai aproape de inima mea.

Nu mai e nicio dileman-a fost si nici ca va fi –

Caci inconstient ma privesti de sus,

Ce dulce complicitate! si-mi zambesti cand

Intri in tunelul intunecat – vartej de viata, rasucita

Pe degetele boante ale unui vrajitor ce ne-a pus in acelasi jocal tau !

 

 

P.S. doar un joc


Leave a comment

Ce mai citeste lumea la metrou (XXI)

Azi dimineata mi-am luat portia de enervare. La portile noi (albastre nu sunt si nici nu duc spre rai) ale statiei de metrou pe care o batatoresc in fiecare zi (macar de doua ori), imbulzeala si nervi. Si invective. De parca n-ar fi fost de ajuns ca accesul este restrictionat pe un sens, au mai schimbat si modalitatea de taxare. Si cum romanul e grabit, cand mai bagi si cartela invers si bipaitul timid al aparatului nu are puterea sa acopere injuraturile si vociferarilor celor din spate, e de ajuns ca doamna de la ghiseu (apropos, voi stiti ce rol are doamna aceea la acea gheretuta ? doar sa iti returneze buletinul daca il pierzi cumva ????) sa ridice tonul – vezi doamne sa auda toata lumea. Dar ea tipa cat o tin rarunchii, ca astea sunt ordinele de sus si daca nu va convine, mergeti cu RATB-ul sa faceti trei ore pana la Universitate.

Mai multi domni mai corpolenti sar cu gura pe ea, sa sune mai repede pe cineva de mai “sus”, sa ii dea acordul sa deschida poarta raiului – adica sa aiba acces liber cei cu abonamente. Cu chiu cu vai, cred eu ca de frica burtosilor in tricouri polo mulate pe buric, un paznic stafidit, mai mic de inaltime decat mine (asa protectie si paza mai zic si eu !!!) catadicseste sa deblocheze poarta cu pricina si victoriosi coboram in fuga (hm, cum ar fi sa cada unul din burtosi pe scari ? doamne fereste, ca ramanem suspendati si se scufunda peronul sub greutatea lor). Trenul ne asteapta, ce sa faca ? sau poate conductorul soarbe o gura de cafea inainte sa anunte ca usile se inchid, chiar daca oamenii nu se repartizeaza judicios pe toata lungimea peronului.

Ma strecor strategic spre ultima usa din ultimul vagon. E mai liber – uneori – acolo si ai impresia ca poti respira. Ma rog… imi trag sufletul, mai ales dupa emotia ca am ajuns intreaga in vagon. Ma dezmeticesc cand trenul se pune in miscare. E relativ bine, cativa pasageri… ma sprijin de bara si incerc sa ma gandesc cum sa prioritizez sarcinile la birou. E vineri si e mai liber. In stanga mea, o doamna citeste o carte. Imi atrag atentia copertile. Un ghetar. Chiar e un bloc de gheata, pentru ca titlul cartii (scris cu rosu aprins) este “Yeti intr-un bloc de gheata”. Autor – Luminita Zaharia. Doamna citeste atenta. Da paginile intr-un mod aparte. Devin si mai atenta si incerc sa vad despre ce e cartea. Poezii? Iar doamna citeste de la sfarsit spre inceput. Interesant ! Mi-a placut ce am reusit sa citesc tragand cu ochiul. Doamna destul de discreta, tinea cartea doar pentru dumneaei. Savura fiecare cuvant si cand intorcea fila parca o mangaia. Mi-a dat o stare buna buna si mi-am zis sa caut detalii pe internet.

Am cautat. Mi-a placut ce am citit. Si pentru ca acest volum e proaspat aparut, il voi cauta in librarii. Si voi citi si eu de la cap la coada. Desi imi va fi greu, pentru ca eu nu sunt autoarea, sa le stiu pe de rost, sa le mangai si sa le citesc chiar si pe sarite :).


Leave a comment

Petale de trandafiri si ploaie

Merg iar descult prin ploaie,

Cu ochii mintii-ti conturez din nou portret,

Si ma astept, in vene, usor sa-mi picuri

Praf de stele asa perfect ca tine.

Te-am petrecut, atent, prin dragostea asta asa imensa,

Dar e posibil sa nu fie ceea ce cred,

Iar praful de stele sa fie doar puf de papadie,

Zburand haotic pe poteca noroita ce serpuieste catre tine.

Si iar imi vine-n minte un pasaj din Blaga,

Cu nuferi si noroi (exact doar in noroi) penel grabit furat

De aripi frante de porumbel ranit, ce scutura

O pana pe o petala de trandafir ce ti-o asez in fiecare noapte

Pe perna visurilor noastre.

 

P.S. exact douasprezece cuvinte, un joc ce ma face sa privesc inainte, doar inainte!


2 Comments

Un joc de cuvinte … altfel

Acum ceva timp (vreo 12 zile de atunci), am provocat un prieten mai tanar la un joc de cuvinte. Am ales fiecare din noi cate 6 cuvinte, le-am amestecat si ne-am propus sa scriem fiecare cate ceva.

Ce am scris eu, am postat deja aici.  Mai jos redau jocul lui de cuvinte. Sper sa va placa tot atat de mult cat mi-a placut si mie!

Scara

Urcand pe SCARA subrezita, am constat ca lipsesc trepte

Si altele sunt strambe, dar cine sa le-ndrepte?

Am renuntat la haina grea, tesuta din regrete,

Si m-am desprins de scara, si am incercat sa zbor

Cu aripi grele, incarcate, dar ma simteam usor,

Insa orbit de soare, nu am vazut potopul,

N-am inteles amarul ce mi-a furat norocul,

Iar aripile frante le-am peticit cu-un snur

Atat de diferit, din bronzul cel mai pur,

Dar bronzul nu e aur, asa zice factura,

Si-am plans cu lacrimi calde, prevazand cazatura,

Pamantul n-a fost dur, m-a-ntampinat cu roua,

N-a urmat un priveghi, ci am gasit o scara noua,

“Rabdarea-i o virtute”, am auzit in soapta

Si m-am urcat pe scara, exact ca prima data,

Acum am haina noua, tesuta cu sarcasm,

Sub ea nu mai sunt aripi, insa nu mi-e necaz…”

de A.A.A.

 

 


2 Comments

Vis

Azi-noapte am visat o scară. O, Doamne, şi câte trepte am tot urcat

Spre farul trist învăluit în lumina ca de bronz topit în plâns amar de-apus uitat de lume.

Mi-aş fi dorit să am un şnur, orice, să las o urmă pentru tine

Să mă găsesti usor, fără prea mult efort….

Eram doar eu, ah, şi un future în zbor, atras şi el

De-acea lumină rosiatică, difuză, anunţând un trist priveghi

Pentru o viaţă scurtă, dar plină de virtute cum numai el, un fluture, o poate desena.

Mă uit în urmă, dar nu te văd. Potop pe mare, la picior de far!

Haină soarta ce mă face să gandesc că poate ai vrea să vii, să mă găseşti,

Când singură o uşă ferecată dau de-o parte şi nu las nicio fărâmă de speranţă la intrare

Ci doar rostesc, fără sarcasm: “E timpul, deci, să îmi plătesc factura!”

 

 


4 Comments

Cartea magica

Mi-a soptit un inger, chiar la miezul noptii

Sa incerc sa tac melc si sa te privesc in ochi.

Sa vad cum, la orizont, se sterge visul portocaliu al vietii ce trecu…

E dulce semn ca trebuie sa-ncerc sa te-nvelesc in viersuri dulci

De bard batran, plin de har si-ntelepciune….

Dar tasta indaratnica se tot blocheaza….

Mai pot sa fiu maestru de ceremonii in noaptea asta?

Cand tu lipsesti – ca de-obicei – ce jalnica sincronizare!

Voi arbora o mina optimista, ca doar stiu sigur ca asta speri tu sa gasesti!

Ma-ntreb de multe ori cum nu observi

Romanul frunzarit obscen pe fotoliul de pe terasa….

Si ce descoperire ai face, dragul meu, de vei atinge, usor,

Sufletu-mi arhaic inchis in pagini goale, ce asteapta a fi scrise.

 

 

PS: un joc magic, douasprezece cuvinte si oboseala inainte de vacanta!