“Domnisoara Christina”. Ii placea cum suna. Ii dadea un aer solemn. E drept ca lumea zambea cand o strigau asa. Toti se gandeau la Eliade si la personajul cu acelasi nume. Infricosator? Destul. Chiar ea e convinsa ca exista strigoi. I-a fost intotdeauna frica de morti. Si de cimitire. Nu a mai fost intr-un cimitir de cand a dat Bac-ul. Sa tot fie vreo 35 de ani de atunci…dupa ce, in ziua aceea insorita de iulie fratiorul ei a cazut de pe gardul de jumatate de metru inaltime, toata viata ei s-a schimbat. A fugit intr-un suflet la gard…ochii albastri, schimonositi de durere ai fratiorului o implorau sa faca ceva… o strangea de mana si nu putea sa murmure decat “totul va fi bine”…tarziu in noapte, desi medicii incercasera din rasputeri sa il salveze, fratiorul murise. Socata si cu lacrimile secate, l-a condus pe ultimul drum …a fost ultima data cand a calcat intr-un cimitir. Si-a promis ca nu va reveni prea curand. Prea sfasietor era jeluitul mamei. Si cardul acela de fetiscane, toate imbracate in alb… A inchis acea usa pentru totdeauna.

A inceput facultatea la scurt timp, in toamna aceluiasi an. Nu a mai vorbit nimanui de fratiorul ei. L-a incuiat acolo, in cea mai ascunsa camera a sufletului ei. Doar o data pe an, de fiecare 1 martie, scotea din cutia de pantofi ascunsa cu grija in spatele cartilor din biblioteca, martisoarele primite de la Fratior. Gingase, colorate, caraghioase. Dar erau singurele ei amintiri parca dintr-o alta viata.

Facultatea de istorie i-a parut cel mai frumos loc de pe pamant. Mai ales biblioteca. Linistea si fosnetul de pagini intoarse ii sunt si acum intiparite in suflet. A invatat mult, poate prea mult. Sau poate insuficient. Scufundata in carti si povesti din alte vremuri, tineretea parea sa treaca pe langa ea. Serioasa si usor incruntata, parea, pentru baietii de varsta ei, o reduta greu de invins. Sau de cucerit. Se intreba tot timpul de ce nimeni nu are curajul sa se apropie de ea. Doar Mircea, pianistul cu inclinatii de meteorolog, destul de prostut si cam gras, a parut interesat de ea. De ceea ce gandeste sau simte. Au fost cateva luni impreuna. Dar exigenta ei, felul usor despotic prin care voia sa isi impuna vointa cu orice pret, superioritatea clar declarata si demonstrata – cel putin pe plan intelectual vorbind – l-au facut pe bietul temerar sa dea bir cu fugitii.

A suferit destul de mult cand a parasit-o. Dar chiar ea si-a facut curaj si a inteles, mai repede decat s-ar fi asteptat, ca a fost decizia cea mai buna. Prea era prostut baiatul ala! Pe vremea aceea nu ii spuneau toti “domnisoara Christina”. Apropiatii – destul de putini, in principal verisoarele ei Mara si Ioana – o alintau Chris. Da cu “ch”, ca si Chris Evert, jucatoarea de tenis in voga la vremea respectiva. Ei, ii placea mult Jimmy Connors, dar chiar daca avea o fire atat de baietoasa, tot nu puteau sa o alinte “Jimmy”…ce vremuri mai erau atunci…zambeste de fiecare data cand isi aduce aminte cum mai radea cu verisoarele ei si cum se mai certau si nu cadeau de acord care era mai indragostita si de cine: de Jimmy Connors sau de Jimmy Carter. Pana intr-o zi, cand Ioana, razand, a declarat : ‘Jimmy de ambele”.

Si iat-o deci pe Chris, absolventa facultatii de istorie, in pragul repartitiei. Avea o nota de absolvire buna. Dar toate posturile de profesor din Bucuresti erau blocate. A primit cu resemnare in suflet repartitia in orasul de la mama naibii, de unde se agata harta-n cui. A plecat in Sighet cu inima deschisa. Hotarata sa ia viata in piept. Sa izbandeasca. Si poate sa gaseasca omul destinat. Dar orasul mic nu putea sa ii ofere prea multe variante. Chitibucara cum era, cu greu putea cineva sa se apropie de sufletul ei. Si sa ii intre in gratii. Si totusi cineva a reusit. Cat de cat. Pe termen scurt. Profesorul de mate, din liceul unde preda si “domnisoara Christina”…da, din aceasta perioada a inceput sa i se spuna “domnisoara Christina”. Elevii, dar mai ales proful de mate, ii spuneau asa. Era mai mare ca ea cu vreo douazeci de ani. Insurat cu copii mari. Aproape cat ea. Dar ce importanta avea asta, cand o asculta, fascinat, vorbind ore in sir despre regii blestemati ai Angliei sau despre Alexandru Macedon? Au trecut anii…nu foarte multi. Vreo trei. Sau poate patru. Viata de provincie n-a prea lasat urme in viata ei. Poate doar un usor accent ardelenesc. Mai mult maramuresean. Si o prietenie cu o fata deosebita. Eva. Si cam atat.

Imediat dupa Revolutie, s-a intors in Bucuresti. A dat concurs si a obtinut catedra de istorie la liceul Mihai Viteazul. Cand a revazut-o pe fosta ei colega de banca din generala, Doinita, s-a simtit binecuvantata. Avea cu cine sa iasa la teatre, concerte, muzee, expozitii. Mai ales ca prietenul acesteia plecase pentru cateva luni la Paris. Doinita, fata desteapta, n-a avut prea multa rabdare si nu l-a mai asteptat pe Cristian sa se intoarca. I s-a pus pata pe un inginer de la fabrica de calculatoare Felix. Cand acesta i-a propus sa se casatoreasca si sa plece cu el in Canada, unde primise el un job, n-a stat nicio clipa pe ganduri. A plecat fara nicio ezitare si fara sa se gandeasca vreun moment la ce va zice Cristian cand se va intoarce si nu o va mai gasi. Cand “domnisoara Christina” a intrebat-o totusi, ce va zice saracul baiat cand nu o va mai gasi acasa, Dointa i-a raspuns destul de sec: “nu-i problema, si asa e un ciudat!”

Cand s-a intors “sarmanul baiat” de la Paris, disperat si nefericit la gandul ca a pierdut-o pe Doinita lui, Christina l-a incurajat si l-a imbarbatat…da, da, ceva de genul “Zoe, fii barbata!”. Mereu o ia o durere de inima cand isi aminteste cum, la fel ca o mamica iubitoare, i-a sters lacrimile de pe obraz, l-a mangaiat pe crestet si i-a sprijinit capsorul la sanul ei. A simtit o mare afectiune pentru el chiar din clipa aia. S-a simtit puternica si nu si-a putut reprima imboldul de a-l proteja. Uimit, Cristian, care o stia de scorpie intre noi fie vorba, a acceptat prietenia destul de spartana cu prietena fostei.

Ciudata legatura! Dar si mai ciudat cuplu! Ea – batoasa, orgolioasa, superioara, desteapta. El – elegant, unduios, destept, prietenos. Si mai ales zambitor…zambea baiatul asta cat pentru amandoi. Dupa cateva luni de iesit intens prin oras, la diverse evenimente culturale si nu numai, Cristian si-a luat inima in dinti si a sarutat-o. Mai mult o atingere diafana a buzelor. Domnisoara Christina s-a infiorat…nu mai simtise niciodata o asa emotie…”care va sa zica astia sunt renumitii fluturi din stomac!!!”. Dupa inca cateva luni, “sarmanul baiat” a indraznit si mai mult. Timid si cu ochii in lacrimi, a scos din buzunar, cand erau pe banca lor favorita din Cismigiu, un inel din argint. Finut si dragut, ornat cu multe marcasite. “Christina, vrei sa fii sotia mea?”. Era cat pe ce sa lesine. Nu s-ar fi asteptat la asa ceva. Nu atunci. Nici macar nu se cunoscusera in amanunt, cum ii placea ei sa se ascunda dupa degete. “Ah, ce romantic”… Da, intr-adevar! Romantic. Ca si nunta facuta destul de in graba, de parca ar fi trebuit sa respecte vreun termen limita. Fericita si increzatoare, domnisoara Christina a pregatit totul pentru nunta cu mainile ei. Bineinteles, cu ajutorul manutelor de aur ale mamei ei, Meri cum ii placea sa o alinte. “Hai, mama, daca iti spun Meri, lumea o sa zica esti sora mea…hai, fii de acord”. Cu lacrimi in ochii de bucurie si recunostinta ca i-a ramas un copil, mama a acceptat pe nerasuflate sa i se spuna simplu, Meri. Ca doar nu intr-un cuvant sta dragostea. Sau respectul. A ajutat-o Meri cu toate. Inclusiv cu rochia de mireasa. Era croitoreasa. De lux, mai ales pentru adorata ei fetita. La nunta, Cristian a rasfatat-o cu surprize peste surprize. Cea mai frumoasa a fost cand, din senin, porumbei albi le-au dat ocol si s-au asezat pe masa mirilor. Bucurie, zambete, lacrimi. Fericire.

O alta surpriza a fost in noaptea nuntii. Nerabdatoare si plina de dorinta, domnisoara Christina si-a pus compleul sexi primit cadou de la colegii sai din cancelarie. Nu mare i-a fost mirarea cand mirele a sarutat-o in coltul gurii si i-a murmurat “sunt obosit…sa o lasam pe saptamana de miere”… a rasuflat usurata, ca si ea era varza de obosita. Pardon, ea nu vorbeste asa. Extrem de obosita, da, asa suna mai bine. Ei bine, da, o data, in saptamana de miere petrecuta la Olimp, au fost apropiati. Atat de repede s-a petrecut totul ca nici nu isi aduce aminte cum a inceput si cum s-a terminat. A pus totul pe seama emotiilor…”sa nu ne grabim, avem toata viata inainte!”

Dar zilele si saptamanile treceau, iar Cristian gasea motive peste motive. Ziua era cel mai devotat si atent sot. O conducea la liceu, ii facea si de mancare (spaghetti sau cartofi prajiti, dar ea mereu aprecia efortul lui!).Cei mai fericiti erau cand erau in oras. La evenimente. In lume. Cu alta lume. Cand erau singuri, maximul pe care il primea Christina era un sarut prelung pe cei doi ochi si….atat. Isi urau frumos noapte buna. Era multumita ca putea citi. Citea aproape toata noaptea. Si il mangaia uneori pe frunte, dar cumva in somn suspina. Pana intr-o zi. Fatidica zi. O trec fiorii si simte cum tensiunea o ia razna cand isi aduce aminte cat de strident a sunat in acea zi telefonul. Prelung. Ca un scartit de sine de tren deraiat. Initial nu a vrut sa raspunda. Pentru ca suna insistent a ridicat receptorul. A recunoscut-o imediat pe mama lui Cristian. Cu o voce grava, a rugat-o sa vina imediat la ea acasa. Imperativ. A cam enervat-o atitudinea asta…cine se crede, poate ei sa ii dea cineva ordine? Si mai ales soacra?!!! S-a imbracat insa repede si a plecat in fuga. Mai mult curiozitatea a impins-o sa vada ce s-a intamplat de si-a permis femeia asta sa o deranjeze… A intrat pe usa…avea si ea o cheie de la apartament. Ca doar era de-a casei. Femeia o astepta in sufragerie, pe canapea. A rugat-o sa se aseze langa ea, i-a pus un pahar cu apa din carafa de pe masuta de cafea. Ciudat! Langa apa era si un borcanel. Plin cu zahar. Ma rog…doar nu se gandeste sa o serveasca doar cu zahar!!! Nerabdatoare a intrebat-o ce era atat de urgent. Cu vocea sugrumata de lacrimi femeia si-a inceputul discursul…”Christina, mama, eu te apreciez pe tine…te consider fata mea…dar…Cristian e copilul meu…si cu toate astea ma simt datoare sa iti spun…” A simtit imediat ca ceva e in neregula. Sa aiba pe altcineva? Ca doar in trei ani de casnicie doar o data sa faci amor …si atunci pe fuga…parca nu ar fi normal… ii rup gatul daca m-a inselat…spumega in sinea ei…facea eforturi sa para calma, dar murea de nerabdare sa auda cine e amanta sotului. In minte chiar facea diverse scenarii de chinuri pe care sa i le aplice nenorocitului cu fata blanda. S-a dezmeticit brusc si a intrebat-o pe doamna:”stati putin, ce ati spus??? Cu cine l-ati gasit pe Cristian in apartament?”. Rusinata si plansa toata, cu mainele frangandu-se una de alta, abia reusi sa repete “Cu Paul, mama, cu Paul de la doi, il stii si tu. Prietenul lui din copilarie…erau despuiati si….vai de capul meu….vai de capul lui…vai de capul tau, Christina mama…” Nu stie cum a ajuns in Cismigiu. Si e cale lunga de la soacra ei din Dristor pana in Cismigiu. S-a dezmeticit in momentul in care un baietel de vreo cinci anisori din graba a tras cu sutul gresit in minge si aceasta s-a oprit chiar la picioarele ei. Satea pe banca lor, din Cismigiu. Umilita, plansa, desfigurata de durere si rusine. Cu ultimele forte, s-a urcat intr-un taxi si a ajuns acasa. Cristian deja isi luase toate lucrurile, in blestemele si ocarile mamei ei. Nu a putut sa ii spuna acesteia decat “sa fie sanatos. Eu ma duc sa ma culc”. A iesit din camera ei dupa patru zile. Fardata, parfumata, cocheta ca de obicei. “Ma duc la biblioteca…”

S-a scufundat in studiu. Ziua se comporta de parca nimic nu ii tulburase linistea si viata. Doar noaptea, in singuratate, scancea de durere ca fusese batjocora unui surogat.

A mai trecut ceva timp. Invatand, participand la diverse simpozoane si conferinte. S-a inscris chiar si intr-o fundatie. Ceva cultural, cu nume unguresc. A avut destul de mult succes. Dar noptile ei erau tot triste…amare…ca si lacrimile uscate pe obrazii ei in lumina diminetii. Lucrurile pareau sa intre pe fagasul normal…oarecum…la fundatia respectiva, cea cu nume de ungur, fusese de curand lansat un proiect…profesori americani veneau in Romania intr-un schimb de experienta. Da, dupa ce romanii le povesteau ce si cum se intampla lucrurile in invatamantul romanesc, era apoi randul lor sa mearga in America si sa vada la fata locului flexibilitatea si succesul acesteia in invatamantul de peste ocean. Intr-o dimineata de vineri, Domnisoara Christina a fost chemata de urgenta la fundatie…

“Draga domnisoara, ghidul nostru s-a imbolnavit…nu avem pe cine sa trimitem cu grupul de profesori Americani in nordul Moldovei..te rog, ajuta-ne…suntem in impas”. Cum ar fi putut refuza o astfel de ocazie …cat de mult ii placea ei sa mearga la manastirile din nord…cata liniste si pace, cata spiritualitate in fiecare pietricica de pe aleile spre lacasurile sfinte… entuziasta si plina de energie, Christina s-a urcat in autocarul ticsit cu profesori americani si chiar si-a facut datoria de ghid…toata noaptea facuse conspecte din ghidul turistic dedicat manastirilor ….apoi a strans informatii din reviste, chiar si cateva anecdote despre scriitori moldoveni…ca toata Moldova e plina de scriitori, oameni politici, istorie intr-un cuvant… nu i-a stat gurita nicio clipa… nu prea invatase ea bine engleza…dar parca o forta din interior ii dicta cuvintele care trebuiau spuse…poate sa fi fost destinul, cine sa mai stie? Zambitoare, atenta cu profesorii americani, ajutandu-i sa coboare din autocar…nici n-a simtit cum si, mai ales, cand a trecut weekendul… la final, cand au ajuns in Bucuresti, la Hilton, una dintre doamnele profesoare, Margot Stewart, a felicitat-o, a pupat-o pe obraz si i-a promis ca ea va fi pe lista ei …nu accepta niciun refuz…o va invita in San Diego…cu prima ocazie…adica in vara urmatoare, cand avea loc partea a doua (si cea mai interesanta de fapt) a proiectului…plecarea profesorilor romani in State.

A crezut ca doamna Stewart glumise…nu s-a gandit prea mult la plecare, nu isi facuse niciun plan…lasase totul in urma, mai ales ca unul dintre elevii ei castigase multe premii la concursurile de istorie…castigase si olimpiada pe tara…era mandra tare ca izbutise sa transmita cuiva pasiunea ei imensa pentru studierea vremurilor demult apuse… Asa ca a fost tare uimita, cand intr-o dupa amiaza de inceput de mai, secretara de la fundatie a sunat-o si cu un glascior de mierla (da, asa ii placea Christinei sa o alinte pe secretara – domnisoara Mierla, desi pe saraca fata o chema “ Cinteza”) i-a transmis ca tocmai primise invitatia doamnei Stewart care ceruse expres ca domnisoara Christina Netoiu sa vina in San Diego. Ar fi putut oare refuza? Nu s-a gandit pana acum…dar atunci, trebuie sa recunoasca ca fost tare magulita de aprecierea stimabilei doamne profesoare. Cand a plecat de acasa, Meri a strans-o la piept si …parca simtea ca ceva se va intampla …”sa nu ramai acolo, mama, ca daca ramai acolo eu ce ma fac? Sa vii acasa, Cristina mama, ai inteles”…lacrimi nestavilite le siroiau amandurora pe chipuri… s-a urcat in avion si a simtit si ea ceva …ca o rupere…ca un final…dar mai ales ca un inceput. Desi o durea plecarea de langa ai ei, totusi ceva se lumina in adancul sufletului…sa fi fost oare vorba de speranta?

Doamna Stewart a asteptat-o personal la aeroport. A dus-o la ea acasa si a introdus-o in familia ei…ce primitori sunt totusi americanii astia, de ce i-or vorbi altii asa de rau? Primele doua zile au fost de acomodare la fusul orar…greu tare, dar pana la urma a reusit…nu se mai simtea nici ametita, nici plictisita cand toata lumea se trezea si ei abia atunci i se facea somn…abia astepta sa vina odata ziua cand vor merge impreuna la liceu. Era ultima saptamana de scoala acolo nu se mai faceau multe ore, dar ea tot era emotionata ca va intra intr-un liceu American…era curioasa normal sa vada daca chiar era ca in filme… Ei, bine da, chiar e ca in filme… copiii sunt veseli, rad si se distreaza…chiar nu sunt stresati…cu rucsacurile viu colorate, cu glume si farse de tot felul…poate si pentru ca era ultima saptamana de scoala, cine stie! Cand a intrat in cancelarie l-a vazut imediat. Era singurul profesor…adica singurul barbat…genul tipic de American…parca ar fi fost rupt din filmele clasice americane…un fel de Cary Grant…poate nu tot atat de inalt, nici celebru…dar la patru ace, ferchezuit si tare galant….s-a ridicat si i-a intins mana…”hi,I’m Randy. Nice to meet you, Miss Christina! I’ve heard a lot about you…” Emotionata asa cum nu isi aminteste sa mai fi fost vreodata, i-a scuturat zdravan mana si i-a zambit “nice to meet you too, Romeo”…nu si-a dat seama initial de ce toti radeau …inclusiv Cary Grant-ul din fata ei… ‘”Margot, nu ne-ai spus niciodata ce acida e domnisoara Christina” De atunci Randy nu s-a mai dezlipit de ea. Era profesor de limba engleza. Cult. Distins. Cu vreo 16 ani mai mare decat ea. Dar nici vorba sa isi arate varsta. Pe deasupra divortat. Deci liber sa o plimbe prin intregul stat…si sa ii fie aproape in fiecare clipa a sederii in State. Ma rog, nu chiar in fiecare clipa, ca noaptea fiecare mergea in camera lui. Simtea cum o prietenie frumoasa prinde radacini. Un copacel firav, care isi insinua radacinile direct in sufletul ei. Cand a condus-o la aeroport, a indraznit si a sarutat-o pe buze, fugar, soptindu-i apoi la ureche: “In doua luni sunt la Bucuresti…mi-ar placea sa continuam discutiile despre Dracula pe teritoriul tau!”. A lasat-o cu gura cascata. Si fara replica. Da, se mai intampla si minuni cateodata!

Nu l-a crezut nicio clipa ca va veni. Probabil a vrut sa fie galant pana la sfarsit. Sa o faca sa se simta bine, sa nu ii para rau ca pleaca spre indepartata Romanie… Cand a sunat-o si i-a spus „I’m coming tomorrow! Could you please wait me in the airport Otopeni?” a ramas descumpanita. Da, sigur, cum sa nu…Din nou o lasase fara cuvinte. L-a asteptat, s-au imbratisat ca doi buni prieteni si l-a condus la  hotel. Hm, Athene Palace…cam extravagant domnul Rowan asta…il arunca banii pe geam!!! Ma rog, treaba lui…s-au plimbat prin Bucurestiul vechi si nou sub soarele bland al unui octombrie cu frunze rosii si aurii…Si domnul Rowan, indraznet, s-a cam autoinvitat la ea acasa sa ii cunoasca pe parintii ei. Da, cum sa nu, chiar in acest sfarsit de saptamana…de ce nu? Chiar asa, de ce nu? Meri cu siguranta se va da peste cap si va face zeci de prajituri si salate si toate bunatatile pe care numai ea stie sa le faca…L-a luat de la hotel si cand au ajuns la coltul strazii, americanul zambitor s-a oprit sa cumpere flori…a ales un buchet mare de flori – trandafirii cei mai rosii. Se astepta sa fie pentru ea…dar, nu, Meri a primt buchetul…cat s-a mai emotionat grasuta ei draga. Si Jiji, la fel…tremura ca varga si nu mai putea spune decat „proftiti, poftiti” de parca americanul l-ar fi inteles. Si totusi ceva ceva intelegea si domnul Rowan. Au stat la masa, au ras, au mancat, au vorbit…mai mult prin semne si zambete largi pe fetele luminoase…ca doar se stie cat de primitori sunt romanii nostri!. Si cand o liniste putin apasatoare se lasase in camera plina de emotii, l-au auzit : „Christina, vrei sa fii femeia mea?” …surprinsa, a cascat ochii la el…in romana, in romana…dar ce vrea sa zica? Noroc ca americanul a completat repede „I mean my wife???!!!!”. Desi nu se gandise niciodata sa plece din tara, gandul la elevii aceia relaxati care ar fi putut invata istoria si de ce nu, unde era Romania pe harta, dar si barbatul acesta serios si plin de umor, in acelasi timp, au facut-o sa ii raspunda intr-un suflet “da, Romeo”…au ras amandoi cu lacrimi.

Lacrimi au varsat si parintii ei, de fericire ca fata lor era iubita de un barbat frumos, serios, dar cu un mare defect. American. Ei n-aveau nimic cu americanii, dar sigur va vrea sa o ia de langa ei…si tare departe mai e si America asta, of! Si a plecat cu el…au facut cununia civila intr-o zi de Martie…si bineinteles ca a luat postul de profesor de istorie…cum altfel, cand toata ziua, chiar si acum, dupa ani de profesorat, domnisoara Christina e tot cu cartile in mana…conservatoare fiind, nu prea intra pe calculator. Ii plac cartile, are zeci sau poate sute de carti…le rasfoieste si le devoreaza ca pe vremea studentiei. Cel mai mult ii place sa stea pe veranda casei din San Diego…din cartierul de vest…acolo unde toate casele au padurea in spate…sta pe veranda si isi bea cafeaua. De fiecare data, dimineata, pune cafeaua si un biscuit digestiv pe masuta. De fiecare data isi uita cartea inautru. De fiecare data se duce dupa carte. Si tot de fiecare data, sau aproape, doua veverite jucause traverseaza in fuga curtea si fura biscuitul. Iar domnisoara Christina iese in fuga si le cearta…incercand sa nu bage in seama lacrimile care ii lucesc in ochi si nici tremurul din voce cand le striga “Chip and Dale…” si de fiecare data ramane cateva minute cu ceasca de cafea in mana, gandindu-se la vremea cand, copil fiind, radea si tare ii placea sa le imite pe nazdravanele veverite care il tot necajeau pe favoritul ei, Donald Duck.