Reflexii in timp


Leave a comment

Ochii ei

          De ce plangi? De ce…?

O privesc cum plange. Plange ca si atunci, in zilele acelea cand ne pierdusem mintile amandoi… eram doi copii flusturatici- ea poate mai retinuta, dar prea sentimentala. Simtisem din prima clipa puterea etraordinara pe care o aveam asupra ei, iar ea ma privea meru in ochi, plecandu-si genele intr-o vesnica incuviintare. Ochii ei, ah, ochii ei…. Atata dragoste si atata intelegere nu se puteau citi decat in ochiii ei….

Iar lacrimile ei erau intotdeauna lacrimile bucuriei. Are fata asta un mod foarte straniu de manifestare a bucuriei – intai i se intuneca fata, si intr-o clipita ochii ei se umplu de lacrimi, luminandu-I fata ca un foc mistuitor… Sunt lacrimile ei de bucurie, strecurate printre surasurile care o insoteau pretutindeni.

O privesc planganda; nu zambeste, iar ochii ei sunt indreptati spre pantofii mei. O clipa sunt tentat sa fac o gluma – proasta! Dar vorbele imi ingheata pe buze: 

          De ce plangi? Nu mai plange… Stiu sunt vinovat, dar tu… nu mai plange!

O privesc cum plange. Plange si eu n-o pot ajuta. Pentru ca nu ma lasa sa o ajut. Sigur sunt indreptatit sa-mi pun intrebarea de ce plange. Sau poate nu am dreptul! Nici eu nu stiu… nu mai stiu… cum a inceput tristetea ei… a noastra? Nu, nu a noastra, caci eu am facut-o sa sufere.

Dar singura spunea ca nu regret nimic… ca nici macar nu are ce regret. Glumea? Vorbea serios? Abia acum imi dau seama cat de putin o cunosc. Si eu care credeam ca ea este fata linistita de care sufletul meu avea atata nevoie.

O cunosteam de cateva luni si intotdeauna fusese pentru mine o mica enigma. Ochi ei erau tot timpul plini de lacrimi… abia tarziu, mult mai tarziu, aveam sa inteleg ca lacrimile erau simbolul trairii ei. Si ochii… ah, ochii ei! – ma fascinau prin luminozitatea si caldura cu care invaluiau totul, intr-o tandra imbratisare.

Intr-o buna zi (sau rea!) mi-a lansat o invitatie la munte. Surpriza… marea surpriza! – fusese insa intalnirea cu o mai vech cunostinta a mea, o fata zapacita, cu capul vesnic in nori. Daca M era ganditoare – parea ca tot timpul cantareste ceea ce vede, simte, spune – cu C niciodata nu putea sti daca gandeste ceea ce spune si face, sau nu…

M. ma tinea insa la distanta. Imi impunea o bariera… poate privirea ei in gol si ochii, mai ales ochii ei innebunitor de limpezi.Nici nu imi amintesc cum si mai ales cand s-a produs apropierea de C. Intotdeauna am avut oroare de acesti baieti in fuste, care au tot timpul initiative. Dar firea mea expansiva si influentabila (mea culpa!) imi intinsese o curs in care aveam sa cad mult mai curand decat ma asteptam. Cum C ma asalta cu telefoane, invitatii care mai de care mai tentante, ma indepartai de amica mea, plecand in cautarea… aventurii! Toate intalnirile mele cu C – excortata pas cu pas de umbra ei “Oblio” cum ii spuneam noi! Pastrau nostalgia intalnirilor noastre in patru, cand venea si ea, care, desi nu participa intes la discutii ne dadea totusi sentimental acela de liniste, stabilitate, care ne cuprindea pe toti.

Dar C se hotarase sa castige cu orice pret lupta – oare chiar lupta pentru ceva? Pentru mine? Atunci credeam ca se bate pentru mine. Dar nu, nu putea fi vorba despre o bataie… pentru ca M se retrasese in cochilia ei si niciodata nu-I mai putusem vedea ochii… oglinda sufletuluji ei atat de zbuciumat in vremea aceea. As fi vrut sa o atrag sip e ea in cercul care, inevitabil, se formase, dar mereu imi inghiteam cuvintele … mi se parea mult prea linistita, prea curate sa se poata simti bine intre noi.

…si iata ca in sirul acela de nebunii, se produse ruptura – care mai tarziu se dovedi a fi definitiva. C sehotari – in sfarsit! – sa-si deschida sufletul in fata mea… Vorbea in stilul ei characteristic – repezit, cu glasul ei (ah, cat de vulgar imi pare acum acest glas!), alungind unele vocale parca pentru a mari raceala care strabatea din ea. Suferise si C la vremea ei, dar, cu M alaturi de suferinta feminine, izbutisera sa treaca acel hop. Acele clipe grele petrecute impreuna ar fi trebuit sa le apropie, dar Oblio intervenise si prin influenta ei  nefasta le desparti. Vorbele acelea greoaie, lipsite de orice sentiment pentru un om care fusese alaturi de a in clipe dramatice, ma indepartara spontan de fata aceasta zanatica. Nu, n-o mai consideram doar o gasculita, de acum era chiar rea, de o rautate gratuita…. In momentul acela realizam – cat de tarziu! – ce urat ma purtasem eu insumi cu M. Nu trebuia sa o las atat de singura. De unde sa stiu ce urmarea gasca asta proasta?!!!… Iar mai rau era faptul ca intr-o vreme o considerasem o egoista cu nasul pe sus, care abia catadicsea sa ma salute daca intamplator ne intalneam pe strada (si, doamne, cate nu faceam sa ne intalnim intamplator!).

In ziua in care am cautat-o isi ascundea fata, mai ales ochjii… iar voceai trmura tocmai pentru ca incerca sa ascunda tulburarea care o cuprinsese. Vorbeam banalitati… si iar banalitati… fara sa am curajul sa pun degetul pe rana. Dar intr-o buna zi mi-am luat inima in dinti si am invitat-o …. la teatru…si…da, a acceptat, dupa o usoara ezitare. O intelegeam, desi nu-mi spunea nimic din zbuciumul ei; dar citeam in ochii ei (ah, ochii ei) ca nu mai avea incredere in mine, ca-I era teama de o noua deziluzie. Iar eu, cu puteam sa ii reprosez, dupa  ce ma comportasem atat de ciudat?  Cum s-o linistesc cand totul pleda impotriva mea? Si ea a acceptat, a iesit cu mine… singuri… Treptat, mica gaza a iesit din “anonimatul” ei, coplesindu-ma cu caldura privirilor, a cuvintelor, a gesturilor, cu atentiile care ma faceau cel mai fericit om. Imi daruia, fara indoiala, tot ceea ce stransese mai bun in sufletul ei ani si ani in sir. Atunci cand ma simteam coplesit de iubirea ei (da, era iubire, desi niciodata nu mi-o spusese!), ii spuneam ca nu o merit, imi raspundea intotdeauna cu lacrimi in ochi (“lacrimile bucuriei”) “doar tu imi reprosai ca vreau totul fara sad au nimic in schimb. Acum te-am gasit pe tine si o meriti , dragul meu, o meriti….” Cred ca eram fericiti… nu ne mai ascundeam, nu mai conta decat faptul ca suntem impreuna… Timpu trecea pe langa noi, fara sa ne atinga si treptat…primavera din sufletele noastre inflori si afara.  Priveam ore in sir in adancimea limpede a ochilor ei si simteam cum se naste dorinta in mine… dar n-o puteam jigni, n-as fi vrut sa o lovesc nici macar cu un…. trandafir galben (favoritii ei)…

Si totusi…. Totusi, in perioada aceea, nu rupsesem definitive legatura cu C, care ma innebunea cu telefoanele si intrebarile” “Ce dracu are ea mai bun decat mine? O ai si pe ea? …Nu??!!!!… atunci da-o dracului, mai baiete, te irosesti degeaba. Intr-o buna zi iti va da si tie cu piciorul. Asculta-ma pe mine, are o inima de gheata… stii doar ca eu o cunosc mai bine decat tine si …in alte ipostaze!”

Iar eu cedam insistentelor ei, distrandu-ma din cand in cadn. De ce nu i-am marturisit despre legatura mea cu C? Poate m-ar fi inteles, poate ca m-ar fi iertat, iar oricum greseala recunoscuta e pe jumatate iertata, nu? N-am avut curajul (nici macar intentia!) sa-I marturisesc. O iubeam? N-o iubeam?

Acum o privesc cum plange. N-o mai intreb de ce, pentru ca are dreptate. Cum s-o linistesc?Ce sa-I spun? Sa-mi cer iertare – nu cred ca m-ar ierta pentru nimic in lume. Este prea mandra… draga de ea, plange si nu-I pot vedea ochii.. se uita in jos, de parca ea ar fi savarsit cine stie ce pacat.

          Iubita mea….

Imi respinge bratul care vrea sa-I cuprinda umerii si simt cum se incordeaza. Isi scutura capul si… ridica ochii, privind undeva pe langa mine:

          M-ai inselat, D, mi-ai inselat increderea. Si tocmai cu ea… cu una ca ea…

Ma priveste straniu, pare ca nici nu ma vede.

          S-a razbunat pe mine pentru ca soarta mea a fost mai blanda decat a ei… dar eu cu ce sunt vinovata. Nu eu am impins-o pe drumul acesta. A fost alegerea ei….Si tu, vai, D, cat de slabi sunteti voi baietii… va lasati purtati de current si mai sustineti ca intotdeauna aveti ultimul cuvant… marionete, asta sunteti! Imi spuneai ca ma straduiesc sa imi fac viata mai urata decat este… ca trebuie sa ies din carapacea mea sis a privesc viata in fata… am privit-o, D,  dar nu mi-a placut ce am vazut. Omul este groaznic de aproape de bestie. Oricata educatie ar avea nu se poate debarasa de unele atavisme, care, folosite in mod aberrant, chiar obsedant, il aduc foarte aproape de animal. Of, D, este atata zgura in sufletele noastre… si atata noroi in jurul nostru, incat cu greu voi utea uita… nu-ti reprosez nimic, n-ar avea niciun rost … de fapt nu ai nicio vina ca mi-am pus atatea sperante in tine….

Ascult vorbele pe care le sopteste…continua sa priveasca in gol, undeva deasupra mea. In ochi ii joaca luminite… e ea, si totusi…

O privesc … lacrimile au secat, iar ochii ei au redevenit stralucitori… pare ca a descoperit ceva… ma tem ca se va retrage in carapacea ei si cu greu va mai iesi de acolo…. As vrea sa spun ceva, sa ma apar, dar sunt un las, nu am curajul… si ce as putea sa spun, sunt vinovat… iar C nu a avut altceva mai bun de facut decat sa ii spuna ca nu da doi bani pe mine, ca nu sunt de nasul ei, ca … cine stie cate si mai cate nu i-o fi spus…

          Adio, Dane, si….ai grija de tine….

Se apropie si ma saruta. Prin acest sarut imi transmite toata caldura ei…imi dau si mie lacrimile, sim nevoia sa imi ascund fata in palme… imi pare rau ca n-am stiut sa o pastrez. Sunt un ticalos, asta sunt!

      Deschid ochii… Ea nu mai este langa mine. A disparut… si nu o voi mai vedea nicioadata… drumurile noastre s-au despartit… si avea dreptate…. Suntem atat de neputinciosi, dar ne falim ingrozitor cu asa-zisa noastra putere sufleteasca….

          Adio, draga mea… si-ti doresc numai fericire… daca exista! Pentru tine trebuie sa existe, pentru ca o meriti….

Privesc aleea pustie ca si sulfetul meu, asfaltul incins, care pastrea inca urma pasilor ei – as vrea s-o pastrez adanc in sufletul meu, la fel de vie ca sclipirile din ochii ei, ah ochii ei!

Februarie 1987


Leave a comment

Good-bye, Mr. Jobs!

Un geniu a plecat dintre noi… dar nu inainte de a ne fi usurat munca… de a ne fi redat bucuria jocului…de a ne fi starnit curiozitatea copilului din noi…

Si ne-a transmis de asemenea un gand curat, izvorat din propria lui experienta: “Urmati-va inima si intuitia. Ele stiu deja ceea ce vreti sa deveniti cu adevarat!”:

« …Your time is limited, so don’t waste it living someone else’s life. Don’t be trapped by dogma – which is living with the results of other people’s thinking. Don’t let the noise of others’ opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary ».

Steve Jobs (1955-2011)


Leave a comment

De ce ne simtim jigniti de Europeni?

In ultima vreme, daca deschizi televizorul pe canalele specializate de stiri, asisti (daca mai ai rabdare) la tot felul de comentarii si analize despre …Francezii ne jignesc din nou… Norvegienii spun ca romanii mananca orice…etc… etc…Si vezi cum toata lumea se oripileaza, isi da ochii peste cap si gesticuleaza ca intr-o piesa de la teatrul de papusi.

Sa ne intelegem… nu sunt de acord cu fratii nostri europeni (suntem in Europa de mii de ani, avem atestare istorica… nu suntem europeni doar din 2007). Suntem buni ca si piata de desfacere, unde sa isi trimita toate excesele alimentare, de cea mai proasta calitate (daca s-ar putea ne-ar trimite chiar si gunoiele de la Napoli sau deseurile radioactive). Dar sa stam la noi acasa, inchisi intre granite…

Ce nu inteleg este de ce, noi, cei fideli gliei strabuna, ne simtim jigniti cand ne fac paduchiosi, nespalati si analfabeti. E suficient sa iesi pe strada, sa te urci intr-un mijloc de transport in comun, la orele de varf …. Miresme si danfuri, parfum de firma peste sudoarea nespalata de zile intregi (ce vrei, apa calda este scumpa, iar cu apa rece trebuie sa fii nebun ca sa te risti, cine mai are azi bani sa isi cumpere un paracetamol!, sapunul e o vaga amintire din epoca de aur, cand se facea bisnita cu rexona si fa, iar bunicile puneau tingirea pe pirostrie in curte si faceau sapun de casa din unsoare si soda caustica, cu flori de musetel… “sa miroasa bine si sa dezinfecteze, mama”).

Analfabeti? Ce ziceti de greselile de exprimare si de scriere inclusiv la TV… la posturile care se doresc a fi formatoare de opinii si curente, par a detine adevarul in forma absoluta. Ganditi-va la procentul mare al abandonului scolar din ultimii ani… copii care merg la scoala pe jos, cate 15 km, prin nisoare, fara ciorapi in ghete…. Profesori care trec examenul de titularizare cu nota 5 (daca il trec…. ), daca nu multimea de neaveniti numiti suplinitori…. Copiii din familiile sarace, care sunt obligati sa mearga la munca si nu la scoala….

Despre ce vorbim atunci? De ce sa nu recunoastem aceste realitati? E dur insa sa ti le aminteasca strainii, care au si ei falitii lor, sa fim seriosi.

Imi doresc ca noi, toti romanii, sa nu ne mai simtim jigniti de Europeni. Imi doresc sa incepem sa ne schimbam fiecare dintre noi, sa nu mai lasam pe maine ce putem face azi, sa nu mai inchidem ochii cand vedem ca nimeni nu respecta un minimum de decenta, sa nu mai zicem “lasa, ma, ca merge asa”….daca fiecare dintre noi am lua hotararea de a ne schimba noi insine, de a fi mai atenti la tot ceea ce e in jurul nostru… atunci s-ar schimba ceva si copiii copiilor nostri vor avea o alta mentalitate, a cetateanului European si nu a rudei sarace, de care nu stii cum sa scapi mai repede. Ai vrea sa o dai afara din casa, dar parca… daca vreodata poti trage foloase de pe urma ei?