Rasarise in fata ei deodata: sinistra, ravasita, o ruina din alte timpuri. Gardul spart pe mai mult de jumatate din lungime nu-si mai respecta menirea demult. A tresarit fara sa isi dea seama. Desi avea ochii deschisi, nu mai vedea clar. O ceata deasa se asternuse peste lume. Iar casa asta totusi rasarea de niciunde si o vedea atat de clar. Geamurile – sparte si ele- se holbau la ea si parca o invitau sa treaca pragul unei usi scartainde spre intuneric. Serpi verzi – ah, sunt doar crengi de iedera topita de gerul naprasnic din noptile trecute, se zvorcoleau in sus si-n jos. Ufff, fobia asta…cat de mult si-ar dori sa treaca dincolo, sa vada, sa simta, macar sa orbecaie spre taina ce pare ingropata in casa asta.
I se paru ca simte o luminita. Deschise ochii si mai tare (iar te holbezi, i se paru ca aude ca prin vis vocea aceea suava, dar aroganta in acelasi timp). Isi dorea sa culeaga tot curajul din lumea ei cea mica si sa strabata curticica parasita si sa paseasca inautru.
Ce feti frumosi or fi acolo, luptand din rasputeri cu zmei sau balauri, pentru a salva frumoasa adormita sau poate doar tinuta prizoniera de un hidos capcaun. Povesti de adormit fetite naive, cu capul in nori!
Picioarele ii erau tintuite greu in pamantul inghetat. Inima incepuse sa bata din ce in ce mai incet. Si mai incet… din cand in cand chiar tresarea simtind bataia-i surda. Frigul ii patrundea adanc in oasele fragile. Zambi vag la gandul cum ar fi sa vina o pala puternica de vant – ar fi daramat-o la propriu. Sau poate ar fi luat-o pe sus, ca pe un fulg …si asta ar fi sansa ei sa intre – ce usor ar fi sa intre asa, ca un fulg, aproape nevazut, in casa aia stranie. Oh, cat de nobila pare! Cu odai inalte, asezate pe doua etaje…isi imagineaza un pian in sala mare de la intrare, in fata semineului. A, da, luminita aia tremuranda sigur e de la semineu. Nu mai sunt lemne, e doar putin jar si acesta pe stinse. De-ar fi acolo Costache, sa puna lemne pe foc. Pe covorul ars din loc in loc de scantei nebune, fugite de sub tirania focului din semineu, sta el. Isi imbratiseaza chitara…si incearca sa scartie din corzi…ce stranie ambianta…sa ai un pian si totusi sa vrei sa canti la o citara neacordata. Un cantec trist si fals…probabil ca degetele inghetate nu pot tine ritmul unui solfegiu invatat demult, in alte vremuri.
Fulgul pluteste ireal prin camera – cat pe ce sa il topeasca jarul…dar il salveaza omul, care ofteaza din tot sufletul pe care spera sa il mai aiba. Si uite asa poposeste pe pianul obosit. Si sta in spatele lui si incearca sa il descifreze. Cocosat sub patura cea grea, barbatul zdrangane la chitara. „de-ar fi sa vii…de-ar fi sa vii…”
Dar ea sta in fata portii si crede din tot sufletul ei ca asta va gasi inauntru de ar avea puterea sa intre. Tresare speriata…o naluca trece pe langa ea. De frica, inchide ochii. Sa nu fie proprietarul casei…omul cu chitara…o doamne, ce ochi avea! Parca de vampir…cand verzi, cand altfel…Dar oare pe vremea vampirilor erau chitare?
Si daca o trage inauntru? Cum ar izbuti sa iasa mai apoi? Si cum sa te lupti cu un vampir? Nici vorba…sa fuga, asta e solutia…dar totusi, ceva o tintuieste pe loc.
E liniste.. doar vantul fosneste prin serpii de iedera topita…e ciudat, nu ii mai este frica.
Il vede atunci. E zgribulit si el. Incearca sa isi incalzeaza mainile sufland in ele. Doamne, in clipa asta pare atat de fragil, un om si el, cu mainile inghetate pe aparatul de fotografiat. Nu o vede…preocupat sa prinda cat mai multe ipostaze ale acestei case – naluca vie in mintea lui.
Stia ca il va gasi aici. Se astepta sa fie in casa…in fata semineului, cantand la o chitara dezacordata.
Dar iata-l chiar in fata ei, cu mainile-nghetate pe obiectiv.
O vede. Timid, barbatul da din cap a binete. Raspunde si ea timid. Lacrimi de emotii tasnesc din ochii obositi. Inima pare sa stea. Isi imagineaza ca asa e cand zbori, pentru ca il vede din ce in ce mai departe.
Si pluteste in gol….si se asteapta ca impactul sa fie greu, sa o sfarame in mii de bucatele. Dar bratele lui o cuprind si atenueaza impactul cu pamantul inghetat. „ce e cu tine? Pot sa te ajut?”. Aparatul foto sta cuminte intre pieptul lui si inima ei. Reuseste sa ingane…”te-am gasit”. Lesina, dar nu mai simte daca de frica sau pur si simplu de fericire.
Reflexii in timp 