Reflexii in timp


Leave a comment

Fluturele si tramvaiul albastru

De cum l-am vazut, in departare, am stiut ca e deosebit. Albastru. Maricel – ma rog, nu foarte mare, dar nici prea scurt :). Se misca cu o viteza destul de scazuta, astfel ca l-am asteptat in soarele diminetii cu nerabdare (adica, batand usor din picior, cu teama cuibarita in minte ca voi pierde microbuzul de la Aviatorilor). De altfel, nici nu putea fi prea obisnuit, pentru ca, recunoasteti, cate tramvaie albastre putem admira, zilnic, pe sinele capitalei noastre dragi?

A poposit, obosit si usor scartaind din cauza franei blocate pe una din roti (mi-am imaginat eu asta, ca in realitate nu stiu exact de ce scartaia!!!!! J) in statia mai goala ca de obicei la ora matinala. Vacanta? Concedii? Sau pur si simplu plictisiti de inghesuiala de la primele ore ale zilei, calatorii obisnuiti au luat-o la picior spre gura de metrou, cea datatoare de timp si racoare?

Urcand in mijlocul de transport cam neobisnuit macar din perspectiva culorii, daca nu si a marimii surprinzatoare pentru o dimineata de vara cand se presupune ca lumea e plecata in concediu, am simtit din nou senzatia de diferit. Era suficient de multa lume in tramvai. Oamenii erau mai tacuti ca de obicei, dar ca in fiecare zi de luni, cand parca toata lumea porneste – mai greu, dar totusi porneste – spre serviciu, ca spre o mica oaza de odihna.

Deodata am auzit palpaitul de aripi. Si am vazut o mica umbra, umblatoare, alunecanda pe geamul murdar ce nu prea lasa lumina sa razbata. Am clipit sa alung iluzia optica. As! Nicio iluzie optica. Un fluture se zbatea sa iasa … sa fuga … sa se elibereze… a reusit sa ajunga pe geamul – murdar, cum altfel???  – din fata mea. L-am privit indelung cum se zbate si cum, obosit de forta cu care se avanta in sus si in jos, aluneca pe sticla prafuita. Si iar se avanta, curajos si insistent, sa gaseasca calea spre libertate. Parea o mica „parabola”, un simbol pentru noi toti, cele peste o suta de suflete din tramvaiul obosit…se zbatea, se avanta, se precipita, pret de cateva clipe, catre libertate, pentru ca apoi sa isi traga rasuflarea, alunecand pe geamul unsuros si umed din cauza caldurii.

Cand a trebuit sa cobor, am lasat fluturele frumos colorat si tare curajos odihnindu-se intr-un colt murdar de fereastra. L-as fi luat cu mine, dar mi-a fost teama sa nu ii ating aripile si sa il distrug. Caci fara puf pe aripi, fluturele nu poate zbura. Si cum ar putea supravietui un fluture care nu zboara? Si-ar pierde libertatea si ar muri… de durere si tristete, in universul fara flori al tristului tramvai albastru!

PS:„Albastrul este cea mai rece dintre culori si, in valoarea sa absoluta, cea mai pura, in afara vidului total al albului neutru. Albastrul deschis este calea reveriei, iar cand se intuneca, albastrul devine o cale a visului.Un mediu albastru calmeaza, linisteste, dar, spre deosebire de cel verde, nu tonifica, pentru ca el nu prefigureaza decat o evadare fara priza asupra realului, o eliberare care, cu timpul, devine deprimanta. Profunzimea verdelui confera, dupa Kandinsky, o impresie de odihna terestra si de multumire de sine, in timp ce profunzimea albastrului are o gravitate solemna, supraterestra”. Cine a spus asta? Imi pare rau dar nu mai stiu…. e oricum de pe „net”.