Reflexii in timp


Leave a comment

Otilia Cazimir – intre lumina si umbre

Cunoscuta in istoria literaturii romane drept “poeta sufletelor simple”, Otilia Cazimir a fost una dintre cele mai cunoscute poete si traducatoare de la noi.

Numele real al poetei este Alexandra Gavrilescu, pseudonimul literar fiindu-i dat de Garabet Ibraileanu si Mihail Sadoveanu, dupa numele unor iubite din tinerete. “Otilia-Cunegunda-Brunchilda”, o alinta Ibraileanu, iar Topirceanu ii spunea simplu: Didi. Acestia erau “prietenii ei, scriitorii”. De Toparceanu a legat-o insa o mare iubire, care a dainuit in timp…

S-au intalnit prima data in redactia “Vietii romanesti” unde liceeana timida trimisese primele ei poezii..cand a dat insa ochii cu Garabet Ibraileanu s-a speriat si a fugit…Toparceanu a alergat dupa ea afara si razand a incurajat-o :”Tare mai esti prostuta! Doar e domnul Ibraileanu…” a fost dragoste la prima vedere si inceputul unei legaturi durabile…

Desi la foarte putin timp, George Toparceanu o cunoastea pe Lucia Mantu, o alta tanara talentata din mediul scriitoricesc al vremii.  Toparceanu insa nu s-a casatorit cu niciuna.

Totusi apropiatii lor povesteau ca Toparceanu ar fi vrut sa oficializeze legatura cu Otilia Cazimir. Nu a mai apucat insa, pentru ca a murit la 51 de ani, in urma unei grele suferinte cauzate de un cancer hepatic.

Trista si vadit afectata de pierderea iubitului ei, Otilia Cazimir nu s-a casatorit niciodata, desi avea doar 40 de ani cand s-a stins Toparceanu. A trait doar din amintiri dragi, duioase, nescapand nici un prilej de a vorbi si de a scrie despre cel care i-a fost iubit.

Va las sa va umpleti sufletele de emotia unei iubiri curate (poezia “Interior”), dar si de candoarea zburdalnica a poeziei pentru copii scrisa de Otilia Cazimir si care incanta si astazi generatii intregi de prichindei.

 

Interior

 Ramai!…

Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintai…

-Tu stii ca, daca pleci, mi-e frica.

As vrea sa-mi spuie cineva pe nume…

Ma simt asa de singura si mica

De parca numai noi am fi pe lume.

Prin geamul aburit si transparent,

Se uita-afara florile din glastre

Cu gatu-ntins spre soarele absent.

Se-ntuneca.

Si focul prin unghere

Invalmaseste palpairi albastre

Cu umbre nestatornice si moi.

– Asculta… oare ce s-aude?…

– Cu haina rupta, plina de noroi,

Cu plete ude,

Se uita Toamna in odaie

Si bate-n geam cu degete de ploaie.

I-e frig. Si a simtit de-afara,

Ca-n suflete-am pastrat un colt de vara…

Oglinda a cuprins odaia toata

In apa-i plumburie si-nghetata.

– Ramai!…

Afara ninge cu petale

De micsunele artificiale,

Si nu mai trece nimenea pe strada…

Din mana mea intinsa las sa cada

Risipa alba-a gandurilor tale.

Si ne-om privi, cand tu vei fi tacut,

Surprinsi ca inca ne iubim ca la-nceput.

 

 

 

De pe-o “buna dimineata”

 

De pe-o „buna dimineata”

Cu tulpina de carcel,

A sarit un gândacel

Cu mustatile de ata.

 

Alti gandaci, marunti si rosii,

Care-si poarta fiecare

Ochelarii pe spinare,

Dorm la soare, somnorosii!

 

Iar pe-un fir de papadie,

Ce se-nalta, drept, din iarba,

Suie-un carabus cu barba,

In hainuta aurie.

 

Suie, mandru si grabit,

Sa vesteasca-n lumea mare:

– Preacinstita adunare,

Primavara a sosit!

otilia