Reflexii in timp


Leave a comment

„Bravul” Jaroslav Hasek

Jaroslav Hasek (30 aprilie, 1883 – 3 ianuarie, 1923) a fost un scriitor satiric, un umorist si un anarhist socialist ceh cunoscut in special pentru romanul sau Peripetiile bravului soldat Svejk, o colectie (neterminata din pacate) de incidente ridicole cu un soldat din Primul Razboi Mondial.. Hasek a mai scris si vreo 1500 de povestiri.

Viata lui Jaroslav Hasek a fost o continua farsa, iar daca pe vremea aceea ar fi existat televiziuni cu siguranta ar fi tinut cap de afis (burtiera, breaking news sau cum se mai cheama!!!) si ar fi fost invitatul tuturor emisiunilor tip cancan, povestiri adevarate, acces direct si chiar capatos.

Nehotarat in ce priveste simpatiile politice, cand anarhist, cand chiar bolsevic in Rusia,  insurat cu doua doamne, dar cu afinitati declarate pentru oamenii de acelasi sex, Hasek a reusit sa scrie destul de mult si foarte bine.

„Peripetiile bravului soldat Sveik” e principala lui opera, de fapt cea mai cunoscuta, fiind tradusa in zeci de limbi. E o bucurie pentru orice copil sa citeasca aceasta carte – chiar si neterminata. Starneste hohote de ras chiar daca un copil nu poate intelege toate ironiile – fine sau mai transparente… sute, mii de copii au ras si s-au distrat pe seama soldatului atat de prostut, dar vai atat de fericit si multumit.

Din pacate, autorul nu a reusit sa termine cartea, viata lui fiind curmata, brusc, la 40 de ani, de o boala la moda in vremea respectiva: turbeculoza.

In urma lui au ramas insa cuvinte scrise cu har, menite sa aduca oamenilor buna dispozitie in case si in suflete.

 

Nu-mi ramane decat sa va las in compania catorva citate, nu prea multe, din scrierea lui Hasek „Abecedarul umorului”…pentru ca tare mi-as dori sa recitim „Peripetiile bravului soldat Sveik”…de la inceput si pana la mijloc probabil, pentru ca finalul a ramas deschis…

As vrea doar sa mai adaug: cat de contemporane sunt toate opiniile de mai jos! De parca ieri ar fi fost scrise….

“Timiditatea  e trasatura cea mai urata a firii omenesti. E o smecherie invesmantata in valul modestiei”

Intelept e cel ce stie sa dea din coate si sa se infiga intr-una, cu istetime, pe primul plan – cu alte cuvinte, sa se ridice singur in slavi”.

„Intotdeauna, in numele unei divinitati binefacatoare, scoasa din imaginatia oamenilor, se pregateste macelarirea sarmanei umanitati”.

„Suparator este faptul ca astazi nu mai ai nicio posibilitate sa deosebeati un om cinstit de o secatura”.

“Jandarmi! Ce ciudat! De fiecare data cand e vorba sa-i alini pe cei napastuiti de pe urma calamitatilor… dumnealor trimit Jandarmii. Daca e catastrofa mai mare, trimit armata. De obicei telegramele oficiale sunt foarte laconice: “Pierit optzeci de oameni, trimiteti doua companii”. Asadar, doi soldati de fiecare cadavru.”

Si pentru ca urmeaza o zi libera pentru unii, mai multe pentru altii, va las sa va delectati si sa va amuzati citind una din povestirile vesele scrise de Hasek: Cainele Oglu

Cainele Oglu, de rasa NewFoundland, avu neplacuta surpriza sa ii moara stapanul. Cum stapanul tinuse la el si cum  isi lasase averea unui azil de batrani saraci, cainele fu pus in vanzare imediat de familia dezamagita.

Oglu stia ca susotelile din ultimele zile se refereau la el si, de aceea, nu fu deloc surprins cand, intr-o buna zi, zari in curte un carut in care se afla o lada, iar stapanii casei aratand spre lada cu pricina, aratau si spre el.

Stia prea bine ca se va muta. De aceea mai dadu o fuga in gradina din spatele casei si, dupa ce gatui la iuteala un cocos si sase gaini, se intoarse inapoi in curte. Intre timp lada fusese coborata in curte si cainele se furisa singur in ea. Pe urma ii aruncara acolo o chifla, urcara lada inapoi in carut si pornira cu el spre gara.

Pentru a produce efect, Oglu urla de cateva ori a jale, nu de alta, dar sa nu se spuna ca s-a despartit de caminul lui fara nici un fel de induiosare. La gara ii fu dat sa auda voci care glasuiau:

– Bietul animal, n-o sa supravietuiasca…

– E un caine bun si blajin…

Pe urma alte mofturi de despartire, alte chifle azvarlite in lada, un suierat, in sfarsit, o miscare neobisnuita.

Ca sa faca de la bun inceput impresie buna, cainele se apuca sa se linga cu temeinicie, dupa care infuleca toate chiflele, meditand in acest timp: “Trebuie sa mananc totul, pentru ca noii mei stapani, cand vor deschide lada, sa nu vada nimic de-ale gurii si sa-mi dea pe loc ceva de haleala.”

Cand lada fu deschisa, cainele vazu o femeie tanara si nespus de frumoasa. El stia ca fata de femei trebuie sa ai o atitudine lingusitoare, asa ca incepu sa sara zglobiu in jurul ei si sa dea vesel din coada. Cand stapana scoase din poseta doi carnaciori, istetul animal marai de bucurie. Dupa ce ii inghiti cu pofta, isi spuse in sinea lui: “Si-acum, dupa ce ajungem acasa trebuie sa fac nazuri ca sa-si inchipuie ca mi-e dor de vechiul meu camin.”

Acasa, incepu s-o priveasca pe noua stapana cu niste ochi plini de tristete si melancolie. Cand conita ii spuse:

Ti-e dor de ai tai, nu-i asa ?

inteligentul animal scoase un suspin adanc si se indrepta spre usa. Cand i se uri de acest joc,  se prefacu ca doarme, intrebandu-se cam ce va capata la masa de seara.

Nu fu dezamagit. Capata o supa buna, cartofi prajiti in untura si cateva oase pe cinste. Inainte de a merge la culcare, dadu prietenos din coada-i stufoasa si, pana sa adoarma, isi spuse in sinea lui: “Cred ca aici voi fi fericit.”

Chiar din ziua urmatoare isi dadu seama ca si aici va fi nevoit sa faca uz de cunoscuta prefacatorie, nu de alta, dar iesind cu stapana la plimbare, li se alatura deodata un tanar care mirosea a parfum. Daca Oglu ura ceva, atunci era mirosul de parfum. Junele il mangaie si spuse:

– Va sa zica asta-i noul dumneavoastra Saint-Bernard?

Cainele marai suparat. Se mai bucura un pic cand domnisoara il corecta pe tanarul dat cu parfum:

– Va inselati, Oglu al meu e un NewFoundland pursange.

– E frumos, ce-i drept, dar si Saint-Bernarzii arata la fel.

Oglu ii arunca o privire piezisa.

– Un caine atat de mare ar fi bun sa traga, stimata domnisoara.

La auzul acestor cuvinte, cainele marai furios.

Cand se despartira in fata portii, Oglu isi urma stapana in casa. Pe neasteptate se intoarse, iesi iute si, ajungandu-l din urma pe tanarul dat cu parfum, ii apuca intre coltii sai taiosi umbrela, iar dupa ce o sfasie se inapoie numaidecat in casa.

A doua zi, stapana primea o scrisoare furioasa cu cereri de despagubire. Ii trimise douasprezece coroane si ii ceru sa nu se mai arate in ochii ei, si asa scapa Oglu de tanarul dat cu parfum.”

hasek