Ultimul tomberon

Pe scara de incendiu era mare ingramadeala. Sufocanta. Ea era undeva in fata; vreo cincisprezece pustoice si pusti urcau in pas alert, in fata ei. In spate, marea de pustani,  invalmasiti intr-o agitatie dezorganizata. Zvonul de harmalaie din spatele ei se transforma in urlete amplificate de cei sase pereti albi care ii inconjurau. Intuneric. Doar varul alb cu irizatii de mica tocata difuzau o umbra de lumina. Ici, colo se puteau vedea niste polite negre, sustinand cutii metalice, sigilate. Alarma fusese data cu ceva timp in urma… „Evacuati urgent cladirea. Atentie, aceasta nu este o simulare… este adevarat… se intampla acum”.

Din plutonul din spate, deodata, zvacneste un pustan. Unghiile lui s-au transformat intr-un soi de carlige cu care se agata de peretele alb din stanga ei. Il vede, ingrozita, cum porneste intr-o cursa nebuna (cand in sus, cand in jos)…. Pustanul rade, este si el uimit de abilitatile lui de catarare. ..poate trebuia sa se faca alpinist. Poate chiar o sa incerce asta cand va ajunge afara. Brusc pustiului ii atrage atentia o cutie care are capacul desfacut. O zbugheste spre cutie, ignorand strigatele ei: „nu te apropia… poate fi contaminata… nu e bine ce faci!!!!!!!!!!!”.

Se uita la ea …”iar isi da asta cu parerea… de parca a intrebat-o cineva!”…  in cutie sunt lucruri interesante… tranzistori, diode si alte piese de schimb… Lua un tranzistor…”e tare, tare de tot”….

Merge incet, in sus, pe scara de incendiu. Parca nu mai este atata zarva. Toti se uita dupa pustanul cu unghii transformate in carlige. Pare o maimutica, jucausa, pe gratiile custii din gradina zoologica.

Deodata, un fascicol de lumina inunda spatiul. Speranta renaste. Toti se grabesc, intr-un mars organizat de aceasta data.  Ajung toti intr-o sala mare, plina de plante… ascunse printre frunze, sunt niste masute si barul, plin de bauturi. Chelneri in alb asteapta parca musterii… In colt, o vede pe Mana. Cu ochii in lacrimi. Nefericita… Deodata, Mana o ia la fuga spre masina care o asteapta la usa barului. „Mana, nu pleca…. eu te apreciez, iti citesc eseurile in fiecare zi…. asteapta, Manaaaaaa!…” Dar nu o asculta, pare ca nici nu o aude. Isi pune castile pe urechi si demareaza in tromba. Masina scartie din toate incheieturile cand rotile tasnesc pe asfalt… S-a dus si Mana…

Iese pe terasa. Aerul cald o mangaie pe obraz. Simte ca trebuie sa renunte la ceva, daca vrea sa ajunga in siguranta, cu picioarele pe pamant. Intr-un colt, zareste un tomberon. Deschide capacul…. se gandeste la ce ar putea renunta. Cu un zambet spanzurat in coltul gurii, arunca cei 28 de ani de cautari. „ probabil ultimul boschetar din oras ii va gasi si isi va face o …bratara de aur”.

Se uita, deja zambinda toata, spre piciorul drept. Tinicheaua de argint atarna greu. Un gand fugar ii da tarcoale… „O voi pastra totusi. Poate ca, in timp, privind-o, imi va aduce aminte de Soarele care incalzea Pamantul. Desi….”